A doua zi, val-vârtej iau bagajul și fug la gară. Trebuia să traversez toată capitala ca să ajung în aeroport, pentru că toate autobuzele erau anulate, iar eu aflasem asta tot cu o zi înainte. În capul meu, am tot crezut că dacă s-au redeschis magazinele, totul avea să fie ca înainte. După patru ore de schimbat patru trenuri, preț triplu, o rută anulată exact pe peron, am reușit să ajung la aeroport. Gol-goluț cât vedeai cu ochii. Intru la check-in, pun papornița pe bandă, trec prin poarta de securitate, totul perfect. Și fără droguri sau pistoale, tot îmi țin respirația până trec de control. O fi ceva al românilor, nu știu. Mă gândesc că poate îmi găsește vreo substanță interzisă în fondul de ten sau mă suspectează de vreo bombă din cauza sticluței cu parfum. Sau mă confundă cu vreo teroristă urmărită prin Interpol. Până se lămuresc ei că eu leșin dacă mă latră un câine, pierd avionul și mă-ntorc acasă.
După poarta de securitate, eram toți trași la control corporal, fără să bipăie vreun metal sau să aibă milițienii ăia vreo suspiciune. Ne-au buzunărit și pipăit, de zici că eram toți infractori. Multă pipăială și privit sever. Al naibii virus, mai serios decât pușca și drogul. N-am simțit niciodată atâta tensiune în vreun aeroport de când călătoresc. Pe lângă distanțarea socială, masca și mănușile erau obligatorii. Ajung la poarta de îmbarcare după șase ore plecată de-acasă, drum care în mod normal dura trei ore. Mai aveam o oră până pleca avionul. Zic să îmi trag puțin sufletu` pe una din băncile de așteptare. Toate, toate erau marcate. Un loc disponibil, alte două pauză, astfel că toate erau deja ocupate. Puțină lume, distanțare, puține locuri deci.
Îmi scrie mama între timp că vrea nu-știu ce parfum pe care nu-l găsește în Italia. Mă-ntorc la duty-free. Nu vedeam zare de om căruia să îi plătesc. Mă duc până la capătul duty-free-ului și îmi zice o cucoană că singura casă se află la capătul celălalt de aeroport. Adică magazine la rând goale, sfârșitul lumii, că de la atâta fugă aveam vedenii cu vălătuci de paie împinși de vânt ca în vestul sălbatic. Nu muzică pe fundal cum era odată, nu mostre, parfumuri deschise, testere de machiaj, cataloage, nimic. Cumpărai ce știai sigur sau la ghici. Achit parfumul, ajung iar în sala de așteptare, zborul meu afișa că poarta de îmbarcare s-a închis. Aoleu, după atâta bătaie de cap, taman din ce motiv pierdeam eu avionul. Râsu`-plânsu`. Reușesc totuși să ajung ultima. Avionul aproape gol. Cred că din 300 locuri, eram vreo 40 de oameni. Distanțare socială. Pe rând de patru, stătea doar o persoană.
A dat Domnu`, plecată de la 12 ziua să ajung la 12 noaptea. În Italia în aeroport, nu mai respecta nimeni nici o regulă. Ziceai c-am aterizat în altă lume. Unu` mai avea puțin și se urca pe mine la pașapoarte. M-am dat un pas în lături și l-am lăsat să treacă, grăbite-ai unde s-o gărbit bunica! Un aeroport plin, plin pînă la refuz, toată lumea se împingea, de zici că dincolo de uși era libertatea. Nu vreau să dezvolt partea asta, dar ne cunoaștem în orice țară am călători, oricât de ofensați am fi de critica străinilor. Unii dintre noi încă mai cred că stau la rând la pui, ca pe vremea comunismului. În sfârșit. M-a așteptat mama cu de toate. Pijamale noi, bunătățuri gătite, plus o căldură de iad, că abia m-am putut odihni. O să povestesc despre cele 3 săptămâni de vacanță într-un alt articol : )))
La întoarcere s-a anulat zborul exact când așteptam la poarta de îmbarcare. Ziceai că s-a pornit vreo răscoală, așa revoltată era lumea. Haos, urlete, explicații, cereau despăgubiri, telefoane de anulare cazare etc. isterie. Săracu` pilot degeaba încerca el să explice că e un angajat și că reclamațiile se fac pe site-ul companiei aeriene. Lumea l-ar fi linșat pe loc. S-a hotărât să fim transferați cu autobuzul pe alt aeroport, la vreo două ore distanță. Și uite-așa, trezită de la ora 7 ca să iau avionul la ora 10, care de fapt a plecat la ora 2pm, am reușit să ajung acasă abia la ora 6pm. Ca să nu mai zic că am plecat la mustață. A doua zi s-a declarat carantină obligatorie, nu doar auto-izolare de 14 zile ca în declarație. Pam-pam! Dacă vă faceți curaj să călătoriți în astfel de vremuri, plecați de-acasă cu ideea că nimic nu mai e cum știați și că schimbările pot apărea oricând. Plecați cu încă două ore înainte să fiți siguri. Cu toată îmbulzeala oamenilor, cei care lucrează în aeroport respectă niște reguli de siguranță, iar asta ia din timpul pe care-l ai tu calculat în minte. În rest, bon voyage și răbdare! Poate aveți mai mult noroc și călătoriți ușor, fără incidente, deși aș crede că-i aproape imposibil în vremurile astea. Baftă!
